Povestea unui Stejar, spusă de el însuşi

Povestea unui Stejar, spusă de el însuşi

A fost odată ca niciodată un Stejar înalt și frumos, iar coroana lui era atât de bogată, încât putea adăposti pe oricine sub ea. De aceea, toată lumea se oprea la umbra lui și se odihnea ori se fotografia. Farmecul său ocrotitor îi invita pe călători să se simtă în siguranță poposind la poalele lui, sub cupola-i maiestuoasă, de fiecare dată când străbăteau aleile parcului împădurit.

Într-o zi caldă de vară, dis-de-dimineață, se auziră dintr-o dată zgomote tăioase și asurzitoare lângă el.

Ce-o fi asta? se întrebă în sinea lui Stejarul și se uită în jur, ca să afle de unde provine zgomotul. Câțiva oameni treceau nepăsători, parcă neauzind și nevăzând ceea ce ce întâmplă. Undeva, în apropierea copacului, un grup de oameni învârteau o mașinărie de fier, mare și grea, scormonind pământul din apropiere. Ce-or fi vrând să facă? gândi el curios. Zgomotul persista, iar frunzele Stejarului începură să murmure agitate.

Deodată, un copac vecin spuse: Dragă frate, acești oameni vor să sape lângă tine, poate vor chiar să te doboare, ca pe alți frați de-ai noștri.

Tocmai atunci trecea pe acolo un fluturaș. Acesta auzise toată conversația celor doi copaci și le spuse: Stejarule, fă ceva și salvează-te! Vezi, uită-te la mine! Eu pot să-mi întind aripile și să zbor. Ia-ţi crengile cu frunze și fugi cât mai degrabă din fața acestui pericol!

Copacul tăcu preț de câteva clipe, apoi îi răspunse: Aș fugi din calea pericolului, desigur, dar menirea mea este să stau. A ta, într-adevăr, este să zbori. Să le arăți tuturor că acest lucru este posibil. A mea este să le arăt tuturor că poți rezista și atunci când stai, indiferent de ce se va întâmpla. Dacă și eu zburam ca tine, nu mă mai găseai aici. Poate voi fi doborât sau poate nu. Însă, atâta timp cât sunt viu, rostul meu este să stau adânc înfipt în pământ și să servesc prin prezența mea, să fiu stabil și puternic în toate situațiile care apar. În mijlocul furtunii, să rămân în picioare, în căldura cea mai puternică, să rămân în picioare, în zgomotele cele mai copleșitoare, să rămân în picioare. Asta este ceea ce știu eu să fac. Poate, dacă vei veni și mâine, eu voi fi tot aici. Te vei putea odihni la umbra mea, iar frunzele mele îți vor proteja aripile de stropii de ploaie și te vor mângâia cu glasul lor blând, oferindu-ţi aerul pur pe care îl respiri şi pe care să pluteşti nestingherit. Iar toate florile, împreună cu iarba verde și deasă te vor ajuta să te plimbi nestingherit și să te simți acasă.

Fluturașul ascultă cu atenție cuvintele copacului, apoi îi răspunse liniștit: Da, Stejarule, ai dreptate! Acum îmi dau seama că niciodată nu m-am gândit ce aș face dacă tu, florile și iarba nu ați mai fi aici și ați zbura ca mine peste tot. Probabil că nu ne-am mai întâlni niciodată. Pfff, şi atâta aer curat de care ne bucurăm cu toţii mereu…! Cât de adevărat!

Celălalt copac oftă și adăugă: Chiar și atunci când mă tem pentru viața mea, mă simt liniștit că sunt cine sunt și primesc totul împăcat. Îți mulțumesc, fluturașule, că ne-ai vizitat. Poate vom fi și mâine aici.

A doua zi, un alai de aripioare multicolore veni să zburde de fericire alături de cei doi copaci și de frații lor, deasupra ierbii care se legăna și a florilor care îi îmbiau să le îmbrățișeze, dincolo de orice zgomot care mai apărea din când în când în apropiere. După câteva săptămâni, în acel loc apăru o bancă pe care se odihneau călătorii veniți să se încarce cu puterea și liniștea Stejarului și a întregii păduri.

© Iuliana APETRI, 2019

Comments are closed.