De ce avem nevoie de autocunoaştere

De ce avem nevoie de autocunoaştere

Dacă ne întreabă cineva: “Vrei să te cunoşti mai bine decât acum?”, este foarte posibil să răspundem în mod automat: “Sigur că Da!”. Şi, totuşi, foarte rar suntem tentaţi să dăm curs acestei direcţii. Ceva din noi se opune, într-un mod imperceptibil. Acel mecanism de apărare înoată în subconştientul nostru. Suma gândurilor guvernate de frică se postează în faţa dorinţei de schimbare ca un scut solid, impenetrabil. Trăim acel paradox al faptului că dorim să facem ceva, dar nu putem, fără să fim conştienţi de motivul real al rezistenţei interioare. O parte din mintea noastră ne spune un lucru, iar o altă parte se agaţă de o dorinţă înăbuşită de a evada din acea constrângere, mânată de chemarea inimii.

Cum funcţionează creierul

Pe scurt, ceea ce am înregistrat ca trăire într-un anumit moment al vieţii, acum sau altădată, constituie deja o experienţă. Aceasta are un anumit rezultat şi capătă o anumită semnificaţie. Interpretarea calităţii acelui fragment de realitate ne conduce către o abordare pozitivă sau negativă a acelui tip de situaţie.

De pildă, dacă am trecut pe o alee şi ne-a speriat serios apariţia bruscă şi lătratul zgomotos al unui câine, vom păstra amintirea acelui moment în celulele noastre. Totul se configurează în mintea noastră în funcţie de cele mai intense emoţii şi gânduri pe care le-am trăit atunci. Dacă ne-am speriat foarte tare, este posibil să evităm să mai mergem vreodată prin acel loc sau să ne mai apropiem de vreun câine.

Căile neuronale care se formează în acel moment elaborează o strategie prin care să facem faţă dramei teribile, ca să supravieţuim. Este o funcţie primordială pe care o activează în automat, fără ca noi să avem vreun răgaz în desluşirea paşilor care se succed atunci. Uneori ne împotmolim instantaneu în vâltoarea covârşitoare a clipei, simţurile îngheaţă, mintea se blochează şi nu mai apucăm să concretizăm o acţiune clară şi salvatoare. Iar timpul petrecut în starea de frică sau de spaimă, oricât de scurt ar indica pe ceas, pare să fie fără sfârşit. Alteori trecem rapid la acţiunea următoare, căutând să evităm şi să ascundem senzaţiile de frică, dezorientare, panică sau furie. Însă acestea nu dispar de la sine, ci mocnesc în interior, până când un stimul exterior asemănător ne dă târcoale din nou. Atunci retrăim drama dintâi, într-o formă nouă, şi o putem chiar îmbogăţi cu emoţii noi şi convingeri care vin să întărească percepţia deja clădită.

Nu întotdeauna ştim care este cauza fricii.  Dacă este ceva care ne revine în amintire, atunci este uşor să decriptăm datele contextuale. Însă, dacă nu ne amintim nimic şi ne confruntăm numai cu comportamente inexplicabile, suntem în faţa unui necunoscut major, care ne învăluie intimidant. Prin exerciţiul constant al conştientizării, eliminăm treptat reverberaţiile trecutului, oricât de sumbre ar fi acestea.

Generalizarea experienţei

Când trecem printr-o anumită dramă, avem tendinţa de a o generaliza, considerând că experienţele care urmează sunt similare cu prima. Este o capcană în care ne împiedicăm foarte uşor. Şi este dificil de remarcat când şi cum facem acest lucru, deoarece reacţiile noastre se manifestă ca automatisme, fiind generate de subconştientul propriu. Aici se află rădăcina gândurilor, emoţiilor şi a comportamentelor noastre.

De fapt, nu toate aleile sunt periculoase şi nu toţi câinii ne ameninţă viaţa. Este numai înregistrarea unui eveniment nefericit, care s-a cuibărit în mintea noastră şi ne condiţionează deciziile şi acţiunile viitoare. Este incredibil să descoperim cât de nesemnificative pot deveni anumite reacţii pe care le-am împuternicit cu o însemnătate mai mare decât era necesar.

Creierul are o capacitate extrem de performantă de a ne ţine în viaţă şi de a ne orienta către soluţiile cele mai uşoare, pentru confortul nostru. Face tot ce este posibil pentru a ne feri de suferinţă. Şi are dreptate, pentru că, altădată, când a depistat un pericol, a dezvoltat un mecanism prin care să ne poată feri ulterior de astfel de şocuri şi spaime. În acel moment, maşinăria mentală complexă a inaugurat un plan de supravieţuire foarte performant care, atunci când sesizează că pândeşte un pericol, activează un program prin care să evităm acel pericol.

Evitarea împiedică vindecarea

Experienţa neprocesată complet se aşterne ca un văl de suferinţă şi incertitudine în mintea noastră, iar această construcţie devine foarte rigidă atunci când vrem să experimentăm în mod diferit acea realitate. Prin urmare, dacă vrem să trecem din nou pe acea alee, fără să ne mai temem de vreun pericol, este necesar să determinăm creierul să perceapă diferit acel context. Dacă în experienţa dintâi teama a fost uriaşă şi nu i-am putut face faţă, atunci va fi nevoie să contracarăm frica teribilă printr-un nou mod de gândire în acel tip particular de situaţie. Acesta va atrage emoţii noi, care să ne permită să trăim confortabil o situaţie similară, fără să mai activăm fricile copleşitoare din corpul nostru.

Este evident faptul că suferinţa şi durerea pot fi bulversante şi copleşitoare, pentru fiecare dintre noi. A trăi cu aceste poveri nu ne ajută deloc. Dimpotrivă, ne apasă din ce în ce mai mult, pentru că timpul nu intervine terapeutic, ci este nevoie de un act voluntar propriu.

Noi decidem când şi dacă vrem să ne simţim altfel, să trăim altfel, să avem relaţii mai constructive şi benefice, să ne bucurăm de tot ceea ce ne înconjoară. Cu cât fugim mai mult de tabloul mental cu aleea şi câinele care ne-au amprentat traumatic, cu atât acumulăm o cantitate din ce în ce mai mare de frică în noi. Şi devine din ce în ce mai greu să scăpăm de ea.

Noi decidem când şi dacă vrem să mergem din nou pe acea alee, fără teama că poate apărea oricând un câine care să ne sperie cu lătratul său. Mai mult decât atât, putem căuta alei noi, pe care ne place să descoperim experienţe inedite, conştienţi de faptul că orice eveniment care apare poate trece, fără să ne obosim corpul cu derapaje emoţionale dramatice.

Gândirea orientată spre autocunoaştere

Autocunoaşterea presupune să ne dezvoltăm abilitatea de a depista gândurile care ne apar în minte şi care ne sabotează sau ne ajută, în fiecare clipă. Ca să deblocăm modul vechi de gândire, mai întâi este necesar să îl descoperim şi să îi înţelegem ramificaţiile. Apoi, în deplină cunoştinţă de cauză, putem struni mintea către configuraţii inedite şi creative, care ne conduc pe o cale a expansiunii şi ascensiunii, către căi nebănuite ale vieţii.

Aşa cum este important să fim atenţi la hrana care ne alimentează corpul fizic, tot aşa este important să ne îngrijim de calitatea şi sănătatea gândirii. Este un exerciţiu dificil uneori, pentru că presupune să ne asumăm responsabilitatea asupra propriei vieţi şi să nu-i mai blamăm pe alţii sau să invocăm conjuncturile nefaste pentru că ne-au tulburat armonia. Autoresponsabilizarea vine însă la pachet cu luciditatea mentală şi cu împăcarea sufletească. Aşa că merită orice efort!

© Iuliana Apetri, 2019

—————————-

© Copyright – Drepturile de autor permit împărtăşirea acestor informaţii cu precizarea explicită a sursei.

Comments are closed.