Cum să comunici cu armonie

Cum să comunici cu armonie

În anii `50, Paul Watzlawick – reprezentant de seamă al Şcolii de la Palo Alto (un grup de psihiatri, sociologi, antropologi etc. numit şi „colegiul invizibil”) – a postulat ideea conform căreia „Nu putem să nu comunicăm”. Acest grup de cercetători a evaluat procesul comunicării din perspectiva teoriei sistemelor, observând că fiecare individ este un sistem care se circumscrie unor macrosisteme diferite, cu care intră în contact la un moment dat: familia, grupul de prieteni, societatea etc.

Studiile şi cercetările din ultimele decenii au stabilit un anumit raport al tuturor dimensiunilor care compun un act de comunicare ce include cel puţin două sisteme de reprezentare (de exemplu, vizual şi auditiv): verbalul (7-10%), paraverbalul (38-40%) şi nonverbalul (50-55%). Aceste ecouri statistice învederează faptul că un proces de comunicare este un ansamblu complex de factori şi mecanisme care se află într-o permanentă relaţie dinamică, pe fondul receptării, interpretării şi transmiterii de informaţii într-o manieră habituală, graţie sistemelor perceptuale comune: V(izual), A(uditiv), K(inestezic), dar şi O(lfactiv) şi G(ustativ).

Parcursul evolutiv al schemelor care au încercat sistematizarea comunicării a plecat de la modele lineare, unidimensionale şi a culminat cu un ansamblu dinamic, ciclic al instanţelor care configurează un proces de comunicare. Printre cele mai importante se numără: 1 – modelul interogativ al comunicării propus de politologul Harold D. Laswell în 1948 (Cine spune? Ce spune? Prin ce canal? Cui spune? Cu ce efect?); 2 – modelul tehnic din teoria matematică a informaţiei după Cl. Shannon şi W. Weaver (introduc bruiajul, sursă care vulnerabilizează procesul de comunicare). Reproşurile făcute acestor modele au fost lipsa importanţei acordate dimensiunii semantice a mesajului, ocolirea variabilelor psiho-sociale şi cognitive ale emiţătorului şi ale receptorului precum şi lipsa feed-back-ului.

În 1964, lingvistul rus Roman Jakobson stabileşte o nouă structură a instanţelor comunicării, respectiv a funcţiilor limbajului, dezvoltând schema propusă în 1934 de Karl Bühler. La cele trei categorii remarcate de acesta (emiţător, receptor şi referent), Jakobson adaugă mesajul, codul şi canalul, inspirat fiind de modelul tehnic al telecomunicaţiilor. Modelul propus de el este cel mai utilizat astăzi în lucrările de lingvistică ce-şi propun să analizeze limbajul şi modul lui de funcţionare ca factor viu, dinamic.

Ajustările acestui ultim model au relevat diversitatea factorilor implicaţi în procesul de comunicare, fapt ce a determinat stabilirea importanţei tuturor acestora: emiţător, referent, mesaj, canal, cod, receptor.

Într-o relaţie de comunicare dinamică, face-to-face, în care sînt implicaţi cel puţin doi actanţi, rolul şi importanţa factorilor comunicării capătă valenţe care transcend individul ca unitate singulară, stabilind conexiuni şi raporturi directe sau indirecte cu un alt individ, ori mai mulţi, sau cu contextul însuşi al acelei comunicări.

Preluarea informaţiei din realitate se face prin cele cinci căi fundamentale de percepţie. Cu alte cuvinte, graţie sistemelor de reprezentare, experienţa noastră subiectivă este transpusă în limbaj. Nativ, oamenii deţin toate aceste modalităţi de reprezentare, însă dezvoltă (din diverse raţiuni) unul sau două care devin predominante. Cele fundamentale (la care ne vom şi raporta) sînt vizualul, auditivul şi kinestezicul. La nivelul limbajului, aceste sisteme se manifestă prin toate cuvintele specifice fiecărui canal de reprezentare în parte. Programarea neuro-lingvistică le numeşte, generic, predicate. Ele sînt, totodată, stilurile de învăţare, pe baza cărora se fundamentează strategiile pe care le adoptăm în diverse situaţii: de învăţare, de luare a deciziilor, de creativitate, de reamintire etc.

Vom nota cîteva indicii relevante pentru fiecare sistem, pe fiecare treaptă în parte, precum şi manifestările corespondente la nivelurile mimo-posturo-gestural şi atitudinal:

1 – Vizual. Predicate: a arăta, a clarifica, a delimita, a descoperi, a distinge, a înfăţişa, a observa, a părea, a proiecta, a scruta, a vedea, a zări, a zugrăvi, aspect, clar, culoare, lumină etc. Expresii: „am o viziune diferită de a ta”; „imaginează-ţi cum am făcut acel lucru”; „nu încape nici o umbră de îndoială”; „totul s-a petrecut sub ochii mei”. Alte trăsături ale vizualilor: sînt oameni curaţi şi îngrijiţi, preocupaţi de aspectul lor; îmbrăcaţi impecabil; au o postură ireproşabilă; capul şi corpul sunt drepte; iau decizii rapide în împrejurări unde se aplică reguli stricte; le place să deţină controlul; au nevoie de dovezi vizuale înainte de a-şi forma o opinie etc.

2 – Auditiv. Predicate: a alarma, a alerta, a amplifica, a anunţa, răsunător, rumoare, scrîşnet, sonor, strident, sunet, surd, ton, ţiuit, vocal, voce, zgomot.
Expresii: „nu mi-a plăcut tonul vocii lui”; „lasă-mă să-ţi povestesc”; „asta sună fals în gura lui”, „ne mai auzim” etc.
Alte trăsături ale auditivilor: posedă voci melodioase, sensibile, persuasive şi expresive; au discursuri fluente; apreciază cuvintele şi le place să converseze; preferă un ton plăcut al vocii, ei răspunzînd emoţional la calitatea sunetului etc.

3 – Kinestezic. Predicate: a arunca, a ascuţi, a atinge, a aţîţa, a branşa, a degaja, a deplasa, a frapa, a gîdila, a imobiliza, a irita, a împinge, a îngheţa, a întinde, a mişca, a mîngîia, a modifica, a nivela, a palpa, a presa,  structură, superficial, suportabil, şoc, tangibil, tensiune, tulburare, zăpăcit etc.
Expresii: „ce simţi?”; „sînt impresionat”; „nu-ţi mai bate capul”; „nu mai suport stresul acesta”; „reuşesc cu greu să te urmăresc”; „voi intra în curând în contact cu ei”; „mă lasă rece” etc.
Alte trăsături ale kinestezicilor: au gestică şi voce blînde şi plăcute; au tendinţa de a vorbi lent, de a detalia uneori exagerat; au deseori privirea plecată (este mai dificil să găseşti cuvinte pentru a exprima emoţiile, decît pentru imagini şi sunete); la îmbrăcăminte, preferă fibrele naturale; sînt sensibili, generoşi etc.

Care este importanţa cunoaşterii cît mai bune a registrelor lingvistice specifice şi care este necesitatea abordării lor?

1 – creşterea performanţei în comunicare prin antrenamentul susţinut al sistemelor reprezentaţionale mai puţin dezvoltate sau preferate şi, implicit, dezvoltarea limbajului;

2 – la nivel individual, oamenii îşi pot reseta amintirile neplăcute, canalizate pe un anumit sistem, prin translarea lor într-un sistem diferit, în scopul raportării pozitive la acele experienţe;

3 – modelarea succesului celorlalţi prin observarea strategiei pe care aceştia o folosesc. În acest sens, programarea neuro-lingvistică susţine că fiecare modalitate de reprezentare se raportează atît la realitatea exterioară, cît şi la cea interioară, rezultînd astfel Vizual intern/extern, Auditiv intern/extern, Kinestezic şi Dialog interior.

Considerăm că studiul şi antrenamentul codurilor ce definesc limbajele umane sînt unele dintre obiectivele esenţiale ale unui formator pentru care performanţa în comunicarea cu ceilalţi reprezintă un scop real. Dezvoltarea aptitudinii de a remarca sistemul predominant de reprezentare al celuilalt şi antrenarea capacităţii de a vorbi „pe limba lui” reprezintă o competenţă pe care orice trainer şi-o poate dezvolta pînă devine un act reflex, automat. Acestea, împreună cu celelalte abilităţi necesare unui lider, definesc liniile armoniei, proporţiei şi echilibrului în relaţiile cu participanţii la cursurile sale, dar şi cu ceilalţi, în viaţa de zi cu zi.

© Iuliana APETRI, 2007

*Titlu original: „Paradigmele şi axele comunicării. De la necesitatea exprimării la armonie, proporţie şi echilibru”.

Leave a Reply