Fericirea vine la pachet cu responsabilitatea

Fericirea vine la pachet cu responsabilitatea

Uşor sau greu de acceptat, fericirea este o lucrare personală, o muncă pe care fiecare alege să o facă în maniera sa proprie şi pe care o onorează în fiecare clipă prin ceea ce gândeşte, simte şi face în toate situaţiile de viaţă. Alegerile sunt decizii personale care necesită implicare şi perseverenţă, curaj şi responsabilitate, iubire şi respect.

Cine este nefericit, nu poate face pe altcineva fericit

Dacă o persoană se confruntă cu temeri, frici, traume, neînţelegeri, neîmpliniri, frustrări, convingeri neproductive, va reuşi să le proiecteze cu succes asupra celor pe care îi întâlneşte, considerându-i responsabili şi vinovaţi de propria nefericire, fără a fi conştientă de acest lucru. Va folosi aceeaşi oca pentru a măsura totul după bunul plac şi pentru a croi experienţele prin care trece după chipul şi asemănarea gândurilor şi emoţiilor sale. Acest fapt creează o inegalitate între bagajul psiho-afectiv al individului respectiv şi al celor cu care interacţionează. Persoana asupra căreia se proiectează are, la rându-i, propriile proiecţii, pe care le materializează, gândind despre celălalt că nu o iubeşte, că nu o place sau nu o preţuieşte suficient, simţind neîmplinire, nesiguranţă, neîncredere, ezitare. Rezonanţa dintre cele două personaje deviază şi se ajunge la neînţelegeri, dezamăgiri, frustrări, incertitudine, ură, ruşine, furie, greaţă ş.a., în cazul unuia sau amândurora.

Asumarea propriului adevăr

Dacă persoana nu reuşeşte să conştientizeze rădăcina, manifestarea şi efectele trăirilor sale, ea poate rămâne captivă într-un cerc vicios al vinovăţiei şi blamării. Dacă intensitatea nefericirii ajunge până la depresie, atunci persoana respectivă devine imună la experienţa şi trăirile celorlalţi, căutând, cu orice preţ, să îşi satisfacă propriile dorinţe şi nevoi. În acest caz, individul poate părea lipsit de empatie, iar acţiunile sale pot fi receptate ca dureroase, nemiloase şi neînţelese de către cei din jur. Poate ajunge chiar până la a-l respinge pe celălalt, pentru că nu a fost capabil să îi satisfacă nevoile şi să îl scoată din „butoiul cu melancolie”. În final, totul se reduce la pierderea încrederii din partea amândurora: cel care proiectează consideră, în subconştient, că celălalt nu îl poate mulţumi, că nu este suficient de bun pentru el, pentru că nu a fost în stare să îi şteargă suferinţa din inimă, iar cel asupra căruia s-a proiectat nu se poate relaxa şi nu se poate implica deplin, pentru că nu se simte în siguranţă. Puterea iubirii nu este suficient de mare pentru el, aşa cum, în cazul primului, puterea iubirii nu a fost suficient de mare pentru a-i diminua sau vindeca suferinţa sufletească.

 

Soluţia salvatoare este schimbarea conştientă

Din acest carusel individul poate ieşi numai atunci când admite, cu credinţă şi sinceritate, faţă de sine însuşi, că propria gândire poate fi îndoielnică, iar comportamentele sale nu sunt neapărat cele mai adecvate în anumite conjuncturi. Pare atât de simplu, nu-i aşa?! Pe de o parte, pare uşor, pe de alta, poate fi destul de greu. Partea uşoară este că semănarea îndoielii în ceea ce priveşte convingerile şi trăirile personale este primul pas către manifestarea propriu-zisă a schimbării. Partea dificilă este că educaţia, experienţa şi orgoliul o împiedică să acceseze resursele utile în acele momente. Educaţia – pentru că persoana respectivă a fost învăţată, într-un fel sau altul, că trebuie musai să obţină ce vrea, altfel riscă să fie nefericită. Experienţa – pentru că, de fiecare dată când a trecut prin situaţii similare, ceilalţi au fost responsabili şi au făcut-o să sufere (mama, tata, fraţii, surorile, alte rude, educatorii, prietenii, iubiţii/iubitele, soţul/soţia etc.). Orgoliul – pentru că nu reuşeşte să escaladeze propriul zid, cel pe care l-a construit atunci când a clădit lumea (prin educaţie şi experienţă) după propriul calapod, cu certitudinea că tot ce nu se potriveşte este nedemn de ea şi de fericirea ei. Prin urmare, singurele opinii şi experienţe valabile sunt ale persoanei însăşi, ea tinde să aibă mereu dreptate şi nu acceptă (sau o face destul de anevoios) părerile şi experienţele diferite ale celorlalţi. Alimentarea orgoliului menţine persoana într-o stare de judecată, de blamare şi vinovăţie, ceea ce o îndepărtează de înţelegerea profundă şi autentică a realităţii. Practic, în loc să perceapă lucrurile aşa cum sunt, aceasta îşi creează o imagine deformată asupra unei situaţii şi o etichetează cu proiecţiile propriei nefericiri. În loc de asta, poate alege să facă un pas înapoi pentru a putea observa clar cum stau lucrurile. Dacă este nevoie, chiar doi paşi sau mai mulţi. Perspectiva se schimbă, cu siguranţă.

Comunicarea cu sinceritate şi curaj poate salva relaţii

Este un lucru aparent simplu, însă poate fi greu de depăşit pragul verbalizării propriilor gânduri şi sentimente. Dacă cineva se află, de pildă, într-o situaţie în care se simte subestimat şi neînţeles de către celălalt, când acesta pare să manifeste, totuşi, o anumită putere asupra sa, intră pe o cale unde resursele proprii par a fi insuficiente pentru a face faţă.

Se trezeşte în imposibilitatea de a se putea exprima, se poate bloca la nivelul comunicării de sine şi al comunicării cu celălalt. Exprimării emoţiilor este o adevărată terapie. Mai mult decât atât, poate asigura împlinirea şi creşterea spirituală a fiinţei, aducând sinele către propria lumină şi putere. Cu iubire şi respect, cu grijă şi responsabilitate faţă de experienţa şi viaţa celuilalt, dacă spui ce simţi şi ce gândeşti, dacă exprimi cu voce tare trăirile reale, poţi vindeca o relaţie, poţi mângâia sufletul celuilalt, poţi alina durerea din inima sa. Curajul de a spune ce simţi şi ce gândeşti cu adevărat este vital atunci când vrem să construim relaţii sănătoase şi de durată.

Nimic nu rezistă dacă este clădit pe piloni falşi şi pe aparenţe în loc de lucruri solide. Puterea personală şi cea a unei relaţii se pot dobândi atunci când ceea ce gândim, ce simţim şi ce facem se află în armonie, iar orice urmă de frică se resoarbe de la sine. Teama de a fi judecat pentru ce simţi şi pentru ce gândeşti despre celălalt poate distruge puntea de comunicare dintre doi oameni şi poate contamina relaţia până la încheierea neplăcută a acesteia. Ambii parteneri trebuie să îşi asume responsabilitatea asupra propriei atitudini şi numai prin împărtăşirea trăirilor, dorinţelor şi nevoilor se poate anula efectul nedorit al relaţiilor nefericite. Când cineva reuşeşte să elimine gândurile disforice şi emoţiile neplăcute, atitudinile şi comportamentele nedorite, liniştea sufletească se aşterne de la sine

Afirmaţii utile pentru a gestiona astfel de situaţii la nivel mental:

  • Eu sunt capabil/ă să dau naştere unor situaţii noi şi benefice pentru mine şi pentru cei din jur.
  • Mă iubesc, mă accept şi mă iert aşa cum sunt, cu toate punctele mele forte şi cu toate punctele mele slabe.
  • Mă iubesc, mă accept şi mă iert exact acolo unde sunt acum.
  • Viaţa mea este plină de bucurie şi creez acum numai situaţii pozitive şi sănătoase, sub toate aspectele.
  • Aleg acum să trăiesc numai acele experienţe care îmi aduc bucurie şi linişte interioară.
  • Îmi iubesc şi îmi respect viaţa, viaţa mă iubeşte şi mă respectă pe mine.
  • Permit acum emoţiilor mele să caute drumul către linişte şi bucurie.
  • Sunt înconjurat şi ghidat Lumină.
  • Sunt Iubire.
  • Sunt Pace.
  • Sunt creatorul propriilor mele gânduri.
  • Gândurile mele sunt pline de iubire, lumină, iertare, bucurie şi armonie.

Repetarea afirmaţiilor pozitive cu regularitate, zilnic şi de mai multe ori pe zi, poate schimba, pur şi simplu, maniera în care gândim. Pot dispărea, aproape insesizabil, gândurile neproductive şi pot apărea altele noi. Ne putem da seama de acest lucru atunci când observăm că facem faţă în situaţii în care, în trecut, nu ne-am fi descurcat deloc. Devenim mai puternici şi mai siguri pe noi, abordăm situaţiile dificile cu mai multă forţă şi certitudine, ne menţinem echilibrul interior cu mai multă uşurinţă.

© Iuliana Apetri, 2015

7 chei pentru bună dispoziţie

7 chei pentru bună dispoziţie

Reţeta bunei dispoziţii este uşor de pus în practică atunci când îţi doreşti cu adevărat să schimbi ceva în bine în viaţa ta. Şi există suficiente ocazii pentru a face acest lucru. Cel mai important este să faci PRIMUL PAS pentru a dobândi o stare de bine: poţi învăţa ceva nou, poţi ieşi cu prietenii, poţi citi o carte bună, poţi călători, poţi face un lucru temerar sau poţi face sport. Alege ce prim pas ţi se potriveşte, în funcţie de starea ta, de momentul zilei, de inspiraţie, de intuiţie…

1 – Zâmbeşte mai mult.  Mai mult decât o dată pe zi. Zâmbetul tău îţi influenţează starea de spirit, iar starea ta îi contaminează şi pe cei din jur. Dacă tu ai o stare bună de spirit, ceilalţi te vor urma şi vor intra, la rândul lor, într-o stare de bună dispoziţie.
 
2 – Ascultă muzică. Ritmurile potrivite te vor ajuta să îţi schimbi starea, să obţii o doză de optimism potrivită pentru activităţile în care eşti antrenat. Fă-ţi o listă cu melodiile preferate şi ascultă-le de fiecare dată când lucrezi. Împrospătează şi schimbă de câte ori ai nevoie de altceva, de alt ritm, de altă stare.
 
3 – Visează cu ochii deschişi. Stabileşte-ţi scopuri înalte pe care să le aduci oricând, cu uşurinţă, în faţa ta. Ce îţi doreşti? Construieşte o imagine cu tine într-un viitor frumos, plin de lumină şi care să fie o realizare a ta. Plasează-te mental într-un context în care tu ţi-ai împlinit visul şi în care radiezi bucurie, încântare, efervescenţă, linişte sufletească, sentimentul de a fi reuşit, de a fi împlinit.
 
4 – Creează gânduri pozitive. Singurul remediu pentru stările depresive este optimismul. Acesta ia naştere numai dintr-o atitudine pozitivă a ta faţă de tine, faţă de lume, faţă de viaţă. Eşti ceea ce gândeşti. Schimbă modul de a gândi şi viaţa ta se va schimba.
 
5 – Fă-ţi prieteni. Interacţionează cu cât mai multă lume, fă-ţi relaţii, prieteni noi, ieşi din casă şi uită de lâncezeala de pe canapea. O plimbare în aer liber, o ieşire cu cineva drag te pot ajuta să ieşi din starea care îţi blochează resursele.
 
6 – Fă mişcare. Câteva minute pe zi de gimnastică pot fi foarte benefice chiar dacă le faci singur acasă. Totul este să le faci. Porneşte radioul sau pune câteva melodii care te mobilizează şi pune muşchii în mişcare. Mintea va urma corpul, te vei simţi mai relaxat şi mai binedispus pentru că dai voie energiei să circule, eliminând blocajele.
 
7 – Roagă-te. Vorbeşte cu îngerii, păstrează şi dezvoltă relaţia cu divinitatea. Ai încredere în forţa uriaşă care te îndrumă în fiecare clipă, chiar dacă nu realizezi mereu acest lucru. Meditează. Ia-ţi câteva clipe în care să fii relaxat şi în care să reuşeşti să te detaşezi de tine, de griji, de lume. Lasă-te în voia respiraţiei tale din ce în ce mai line.
 
Eşti binecuvântat/ă!
© Iuliana Apetri, 2014
Farmecul schimbării

Farmecul schimbării

Atunci când esti conştient că frica de schimbare este suficient de mare şi decizi că nu mai vrei să trăieşti asta, ai opţiunea de a aşeza lucrurile într-o perspectivă optimistă.
Este ceva ce nu merge aşa cum vrei?
Este ceva ce ar putea fi mai bine decât acum?
Este nevoie de mai multă linişte şi bucurie în inima ta?
Ei, bine, dacă răspunsul ar fi „Da”, la măcar una din aceste întrebări, atunci să ştii că în viaţa ta este loc de mai bine. Mai bine decât este acum.
Întotdeauna este loc de mai bine. Însă, important este să reţinem că acest salt la „mai bine” poate fi unul controlat. Adică, alegerea este conştientă şi poate fi gestionată de propria persoană, astfel încât gestionarea situaţiilor inedite poate fi mult mai uşoară decât dacă persoana respectivă s-ar lăsa în voia sorţii şi ar lăsa nehotărârea şi nesiguranţa să preia controlul.
Este atât de la îndemână să te complaci în prezentul „mulţumitor”, încât ajungi chiar tu, la un moment dat, să spui că „este bine aşa”, pentru că frica de a-ţi asuma schimbarea este atât de copleşitoare, încât mai bine renunţi înainte să porneşti la drum… În această etapă, avantajele prezentului perimat sunt mai mari decât avantajele pe care le poate oferi schimbarea, dacă aceasta ar avea loc.
Gândeşte-te puţin ce ar putea însemna schimbarea pentru tine. Câte lucruri noi ţi se pot întâmpla, câte persoane noi şi plăcute poţi cunoaşte, câte conjuncturi favorabile ţi se aştern în cale, cât de încântat poţi să fii pentru că faci mai multe lucruri pentru tine decât făceai odinioară. Şi chiar dacă te confrunţi cu situaţii şi oameni care nu sunt neapărat pe placul tău, este important să le poţi face faţă fără prea mult efort emoţional.
Preţuieşte fiecare clipă pentru că aceasta te ajută să te transformi şi să pătrunzi în lumina a spiritului tău, acolo unde liniştea, echilibrul şi bucuria se întâlnesc şi te apropie de conştiinţa divină universală.
Ascute-ţi simţurile şi:
- recunoaşte scuzele pe care le inventezi de fiecare dată când schimbarea bate la uşă;
- începe cu un prim pas care să te conducă spre rezultate oricât de mici;
- schimbă ceva în programul tău;
- observă de câte ori spui că nu poţi şi nu vrei să faci ceva pentru tine;
- fii optimist;
- obişnuieşte-te cu fiecare schimbare importantă, pe rând;
- descoperă care sunt posibilele efecte ale refuzului de a accepta schimbarea.
Acestea sunt măcar câteva repere care te pot ajuta să accepţi schimbarea în toate formele ei. Dacă îţi faci timp pentru a afla răspunsurile, ai şanse ca lucrurile din viaţa ta să fie în controlul tău şi deschizi poarta către autocunoaştere. În clipa în care te descoperi, când îţi dai seama cât de multe resurse ai la dispoziţie şi de care nu eşti conştient, când realizezi cât de multe poţi să faci şi câtă bucurie încape în viaţa ta, câtă inspiraţie şi voie bună împărtăşeşti celorlalţi, atunci cu siguranţă vei putea admite că schimbarea are un farmec deosebit, pe care abia aştepţi să îl savurezi. Chiar dacă aceste certitudini apar, de obicei, în viitor.
Te-ai obişnuit cu ideea?
© Iuliana Apetri, 2014
Cum trecem de la A nu şti la A şti

Cum trecem de la A nu şti la A şti

Se ştie deja faptul că inconştientul nostru are o putere foarte mare asupra gîndurilor, sentimentelor şi comportamentelor noastre, că e „mai isteţ” decît mintea conştientă.

În 1956, psihologul american George Armitage Miller a vorbit despre magia numărului 7+/-2, referindu-se la capacitatea limitată a memoriei de lucru. Tot el a remarcat că maniera în care procesăm datele la nivel cognitiv este cea a împărţirii pe bucăţi (engl. „chunking”). Aşadar, omul poate controla şi structura informaţia în 5 pînă la 9 unităţi de informaţie.

Procesul de învăţare este unul continuu şi se realizează prin ordonarea succesivă a unităţilor de informaţie pînă cînd cucerim noi aptitudini. De exemplu, atunci cînd vrem să învăţăm un dans nou, avem nevoie de mai multe cunoştinţe care ţin de paşi noi, de mişcări necunoscute încă. În timp ce ne antrenăm, dobîndim noi comportamente, care vor duce la cîştigarea unei abilităţi inedite: dansul respectiv. Practic, pe măsură ce învăţăm noii paşi de dans, înregistrăm noi unităţi de informaţie distincte (poziţiile capului, ale mîinilor, ale picioarelor, rafinamentul mişcărilor, direcţia privirii etc.). În momentul în care ajungem la limita de informaţie de 5-9 unităţi, adică la executarea noului dans, avem de-a face cu o unitate inconştientă.

Parcursul pe care un om îl face atunci cînd învaţă ceva nou este, de fapt, drumul de la mintea inconştientă la cea conştientă. Deci, avem de-a face cu un proces dinamic de trecere de la incompetenţa inconştientă la competenţa conştientă a competenţei inconştiente.

1 – Incompetenţa inconştientă – nu ştiu că nu ştiu: este etapa ignoranţei, nesubordonată disciplinei şi controlului. Se caracterizează prin lipsa totală a abilităţilor.

2 – Incompetenţa conştientă – ştiu că nu ştiu: reprezintă o fază de conştientizare a absenţei abilităţilor. Este dominată de sentimente şi stări de fapt precum: frustrarea, durerea, inadecvarea, nepriceperea, nestăpînirea. Cuvinte specifice asociate acestui nivel sînt: „greu”, „dificil”, „frustrant” ş.a.

3 – Competenţa conştientăştiu că ştiu: se referă la conştientizarea faptului că am dobîndit nişte abilităţi specifice. Acum sîntem conştienţi că am învăţat ceva anume. Lucrurile ni se par uşoare, sîntem încrezători, acţionăm în mod structurat, programat şi adecvat. Devenim abili şi conştienţi de noua competenţă.

4 – Competenţa inconştientă„nu ştiu” că ştiu: este treapta în care lucrurile devin „floare la ureche”. Sîntem stăpîni pe situaţie, pe noi înşine, pe informaţiile şi pe abilităţile cîştigate. Acţiunile noastre se desfăşoară în mod programat. Acest „nu ştiu” este legat de cunoaşterea intuitivă, de faptul că, la acest nivel, lucrurile se desfăşoară cu dezinvoltură, vin de la sine, fără nevoia de conştientizare şi efort.

5 – Competenţa conştientă a competenţei inconştienteştiu că ştiu şi ştiu cum să explic ce ştiu: este nivelul la care educatorul / formatorul are abilităţile necesare pentru a-i învăţa pe ceilalţi cum să acceseze într-o manieră conştientă elementele de ordin inconştient. În această etapă, putem vorbi de cunoaşterea intuitivă: ştim să patinăm, să dansăm, să cîntăm la pian, să conducem un vehicul ş.a.m.d.

Etapele descrise anterior ilustrează modalitatea firească de organizare a învăţării oricărui lucru, în faze succesive, crono-logice. Importanţa desfăşurării procesului de învăţare după această succesiune are rolul de a ne conduce de la o stare de ignoranţă şi necunoaştere a necunoaşterii la una de superioritate şi de împărtăşire a noii cunoaşteri.

Stăpînirea profundă a unor cunoştinţe, dobîndirea de noi aptitudini, precum şi atingerea excelenţei în anumite domenii de activitate vor avea ca efecte asupra noastră cîştigarea şi/sau întărirea sentimentelor de încredere în sine, stăpînire de sine, curaj, îndrazneală, linişte, calm, relaxare etc. Atunci cînd învăţăm un lucru nou depăşim cercul strîmt în care ne aflăm în acel moment.

Învăţarea, dincolo de aspectul ei pragmatic şi social, are un rol uriaş în conturarea personalităţii individului uman. Spargerea limitelor, deschiderea şi accesul la noi informaţii reprezintă oricînd un progres pe care omul îl poate face pentru sine şi pentru cei din jurul său. Prin trecerea de la nivelul de incompetenţă inconştientă la cel de competenţă conştientă a competenţei inconştiente, omul va depăşi frica, va descoperi noi orizonturi, se va îmbogăţi plurivalent pe calea cunoaşterii, deci va evolua.

© Iuliana Apetri, 2010

 

Cum să comunici cu armonie

Cum să comunici cu armonie

În anii `50, Paul Watzlawick – reprezentant de seamă al Şcolii de la Palo Alto (un grup de psihiatri, sociologi, antropologi etc. numit şi „colegiul invizibil”) – a postulat ideea conform căreia „Nu putem să nu comunicăm”. Acest grup de cercetători a evaluat procesul comunicării din perspectiva teoriei sistemelor, observând că fiecare individ este un sistem care se circumscrie unor macrosisteme diferite, cu care intră în contact la un moment dat: familia, grupul de prieteni, societatea etc.

Studiile şi cercetările din ultimele decenii au stabilit un anumit raport al tuturor dimensiunilor care compun un act de comunicare ce include cel puţin două sisteme de reprezentare (de exemplu, vizual şi auditiv): verbalul (7-10%), paraverbalul (38-40%) şi nonverbalul (50-55%). Aceste ecouri statistice învederează faptul că un proces de comunicare este un ansamblu complex de factori şi mecanisme care se află într-o permanentă relaţie dinamică, pe fondul receptării, interpretării şi transmiterii de informaţii într-o manieră habituală, graţie sistemelor perceptuale comune: V(izual), A(uditiv), K(inestezic), dar şi O(lfactiv) şi G(ustativ).

Parcursul evolutiv al schemelor care au încercat sistematizarea comunicării a plecat de la modele lineare, unidimensionale şi a culminat cu un ansamblu dinamic, ciclic al instanţelor care configurează un proces de comunicare. Printre cele mai importante se numără: 1 – modelul interogativ al comunicării propus de politologul Harold D. Laswell în 1948 (Cine spune? Ce spune? Prin ce canal? Cui spune? Cu ce efect?); 2 – modelul tehnic din teoria matematică a informaţiei după Cl. Shannon şi W. Weaver (introduc bruiajul, sursă care vulnerabilizează procesul de comunicare). Reproşurile făcute acestor modele au fost lipsa importanţei acordate dimensiunii semantice a mesajului, ocolirea variabilelor psiho-sociale şi cognitive ale emiţătorului şi ale receptorului precum şi lipsa feed-back-ului.

În 1964, lingvistul rus Roman Jakobson stabileşte o nouă structură a instanţelor comunicării, respectiv a funcţiilor limbajului, dezvoltând schema propusă în 1934 de Karl Bühler. La cele trei categorii remarcate de acesta (emiţător, receptor şi referent), Jakobson adaugă mesajul, codul şi canalul, inspirat fiind de modelul tehnic al telecomunicaţiilor. Modelul propus de el este cel mai utilizat astăzi în lucrările de lingvistică ce-şi propun să analizeze limbajul şi modul lui de funcţionare ca factor viu, dinamic.

Ajustările acestui ultim model au relevat diversitatea factorilor implicaţi în procesul de comunicare, fapt ce a determinat stabilirea importanţei tuturor acestora: emiţător, referent, mesaj, canal, cod, receptor.

Într-o relaţie de comunicare dinamică, face-to-face, în care sînt implicaţi cel puţin doi actanţi, rolul şi importanţa factorilor comunicării capătă valenţe care transcend individul ca unitate singulară, stabilind conexiuni şi raporturi directe sau indirecte cu un alt individ, ori mai mulţi, sau cu contextul însuşi al acelei comunicări.

Preluarea informaţiei din realitate se face prin cele cinci căi fundamentale de percepţie. Cu alte cuvinte, graţie sistemelor de reprezentare, experienţa noastră subiectivă este transpusă în limbaj. Nativ, oamenii deţin toate aceste modalităţi de reprezentare, însă dezvoltă (din diverse raţiuni) unul sau două care devin predominante. Cele fundamentale (la care ne vom şi raporta) sînt vizualul, auditivul şi kinestezicul. La nivelul limbajului, aceste sisteme se manifestă prin toate cuvintele specifice fiecărui canal de reprezentare în parte. Programarea neuro-lingvistică le numeşte, generic, predicate. Ele sînt, totodată, stilurile de învăţare, pe baza cărora se fundamentează strategiile pe care le adoptăm în diverse situaţii: de învăţare, de luare a deciziilor, de creativitate, de reamintire etc.

Vom nota cîteva indicii relevante pentru fiecare sistem, pe fiecare treaptă în parte, precum şi manifestările corespondente la nivelurile mimo-posturo-gestural şi atitudinal:

1 – Vizual. Predicate: a arăta, a clarifica, a delimita, a descoperi, a distinge, a înfăţişa, a observa, a părea, a proiecta, a scruta, a vedea, a zări, a zugrăvi, aspect, clar, culoare, lumină etc. Expresii: „am o viziune diferită de a ta”; „imaginează-ţi cum am făcut acel lucru”; „nu încape nici o umbră de îndoială”; „totul s-a petrecut sub ochii mei”. Alte trăsături ale vizualilor: sînt oameni curaţi şi îngrijiţi, preocupaţi de aspectul lor; îmbrăcaţi impecabil; au o postură ireproşabilă; capul şi corpul sunt drepte; iau decizii rapide în împrejurări unde se aplică reguli stricte; le place să deţină controlul; au nevoie de dovezi vizuale înainte de a-şi forma o opinie etc.

2 – Auditiv. Predicate: a alarma, a alerta, a amplifica, a anunţa, răsunător, rumoare, scrîşnet, sonor, strident, sunet, surd, ton, ţiuit, vocal, voce, zgomot.
Expresii: „nu mi-a plăcut tonul vocii lui”; „lasă-mă să-ţi povestesc”; „asta sună fals în gura lui”, „ne mai auzim” etc.
Alte trăsături ale auditivilor: posedă voci melodioase, sensibile, persuasive şi expresive; au discursuri fluente; apreciază cuvintele şi le place să converseze; preferă un ton plăcut al vocii, ei răspunzînd emoţional la calitatea sunetului etc.

3 – Kinestezic. Predicate: a arunca, a ascuţi, a atinge, a aţîţa, a branşa, a degaja, a deplasa, a frapa, a gîdila, a imobiliza, a irita, a împinge, a îngheţa, a întinde, a mişca, a mîngîia, a modifica, a nivela, a palpa, a presa,  structură, superficial, suportabil, şoc, tangibil, tensiune, tulburare, zăpăcit etc.
Expresii: „ce simţi?”; „sînt impresionat”; „nu-ţi mai bate capul”; „nu mai suport stresul acesta”; „reuşesc cu greu să te urmăresc”; „voi intra în curând în contact cu ei”; „mă lasă rece” etc.
Alte trăsături ale kinestezicilor: au gestică şi voce blînde şi plăcute; au tendinţa de a vorbi lent, de a detalia uneori exagerat; au deseori privirea plecată (este mai dificil să găseşti cuvinte pentru a exprima emoţiile, decît pentru imagini şi sunete); la îmbrăcăminte, preferă fibrele naturale; sînt sensibili, generoşi etc.

Care este importanţa cunoaşterii cît mai bune a registrelor lingvistice specifice şi care este necesitatea abordării lor?

1 – creşterea performanţei în comunicare prin antrenamentul susţinut al sistemelor reprezentaţionale mai puţin dezvoltate sau preferate şi, implicit, dezvoltarea limbajului;

2 – la nivel individual, oamenii îşi pot reseta amintirile neplăcute, canalizate pe un anumit sistem, prin translarea lor într-un sistem diferit, în scopul raportării pozitive la acele experienţe;

3 – modelarea succesului celorlalţi prin observarea strategiei pe care aceştia o folosesc. În acest sens, programarea neuro-lingvistică susţine că fiecare modalitate de reprezentare se raportează atît la realitatea exterioară, cît şi la cea interioară, rezultînd astfel Vizual intern/extern, Auditiv intern/extern, Kinestezic şi Dialog interior.

Considerăm că studiul şi antrenamentul codurilor ce definesc limbajele umane sînt unele dintre obiectivele esenţiale ale unui formator pentru care performanţa în comunicarea cu ceilalţi reprezintă un scop real. Dezvoltarea aptitudinii de a remarca sistemul predominant de reprezentare al celuilalt şi antrenarea capacităţii de a vorbi „pe limba lui” reprezintă o competenţă pe care orice trainer şi-o poate dezvolta pînă devine un act reflex, automat. Acestea, împreună cu celelalte abilităţi necesare unui lider, definesc liniile armoniei, proporţiei şi echilibrului în relaţiile cu participanţii la cursurile sale, dar şi cu ceilalţi, în viaţa de zi cu zi.

© Iuliana APETRI, 2007

*Titlu original: „Paradigmele şi axele comunicării. De la necesitatea exprimării la armonie, proporţie şi echilibru”.