Evoluţia: atracţie sau frustrare?

Evoluţia: atracţie sau frustrare?

Pe calea transformării noastre, întâlnim oameni diferiţi, aflaţi pe trepte de evoluţie specifice, şi învăţăm câte puţin de la fiecare, întru reamintirea a cine şi ce suntem, de fapt. De fiecare dată, suntem atraşi de persoane şi activităţi care ne pot oferi bucurie şi vindecare, pentru a ne găsi confortul în frumuseţea propriei existenţe.

Însă, în tot acest timp, multe experienţe ne trimit în spaţii rigide, în care ne simţim vinovaţi şi frustraţi că nu suntem suficient de buni şi de performanţi, că nu suntem în rând cu olimpicii din jurul nostru care evoluează mai repede decât noi. Nu este şi nu trebuie să fie aşa! Acesta este o perspectivă egotică şi provine din nerecunoaşterea propriei măreţii şi a faptului că suntem, fiecare, o strălucire unică şi magnifică.

Putem evolua simţindu-ne în siguranţă cu ceea ce trăim. Ne putem accepta sentimentele, fără a avea nevoie de foruri exterioare care să ne judece performanţele şi paşii pe care îi facem. Ideea este să ne simţim confortabil cu eforturile pe care le depunem pentru a creşte şi a învăţa, nicidecum de a ne simţi vinovaţi şi condamnaţi la insuficienţă de către cei din jur.

Fiecare face ce poate, cât şi când poate. Acesta este ritmul firesc şi aşa funcţionează cel mai bine pentru fiecare. Nimeni nu poate spune mai bine decât noi înşine care este acest ritm de evoluţie, pentru că este un lucru intim. Ne-am obişnuit să delegăm puterea personală tuturor şi să nu ne asumăm măreţia. Aşteptăm, nenatural, să ne spună altcineva cât de valoroşi suntem, iar asta este tot o perspectivă a egoului. El vrea lăudat şi să se simtă valorizat când se compară cu alţii. Totodată, aceasta este şi o latură a copilului interior care a suferit odinioară şi acum caută validarea prin care să se simtă acceptat şi iubit.

Viaţa este plină de greutăţi, de provocări, de experienţe care ne bulversează până nu mai ştim bine pe ce lume trăim, în anumite momente. Acestea sunt suficiente pentru a şti că avem nevoie să ne şi simţim bine, să creăm cât mai multe împrejurări în care să gustăm bucuria şi entuziasmul, în care să fim convinşi că viaţa merită trăită. Când totul este trist şi greu, ne piere cheful de viaţă. Momentele grele ne invită să curăţăm balastul limitărilor greoaie. Acest lucru ne permite să ne descătuşăm de suferinţe şi drame şi să facem loc noului să se manifeste.

Evoluţia conştientă implică muncă, detaşare şi distracţie. Este însăşi definiţia vieţii. O viaţă tulbure şi lipsită de voie bună este suficient de tristă, cât să fugim departe de ea.

 

Cum îţi dai seama ce ţi se potriveşte?

Când îţi place ceva şi îţi face bine, te duci cu drag, cu nerăbdare, cu entuziasm şi cu bucurie, fiind încredinţat că acolo eşti în siguranţă şi ceva, încă nu ştii ce, îţi va fi de folos. Adică asculţi chemarea inimii.

Dacă eziţi, te duci fără să ai prea mult chef şi faci asta pentru că mintea ta spune că trebuie să o faci, atunci pune-ţi mai multe întrebări legate de ce te motivează cu adevărat să faci acel lucru. Poate descoperi că răspunsul vine din egoul tău, vrei să fii mai breaz decât alţii, mai performant, iar fundalul acestei atitudini competitive este frustrarea că, de fapt, nu te simţi suficient de bun şi de valoros. Este o manifestare firească a minţii limitatoare, care devine inutilă când înţelegem că suntem unici şi valoroşi, orice ar fi, pentru că aşa am fost creaţi.

Cum te simţi când decizi tu ce este mai bine pentru tine, când alegi ce îţi place şi îţi susţii punctul de vedere, fără a te lupta cu tine şi cu ceilalţi ca să te impui?

Te-ai întâlni în spaţiul tău sacru cu libertatea proprie, cu iubirea necondiţionată pe care ai ales să o accesezi. Ţi-ai da voie să te iubeşti şi să te accepţi aşa cum eşti, fără teama că cineva sau ceva din afară te-ar face să te simţi nepotrivit şi ţi-ar invalida puterea şi valoarea.

În realitate, nu ne fugăreşte nimeni nicăieri. Ceea ce urmăm, de fapt, este chemarea propriului suflet. Şi depinde de noi să îi ascultăm cererile şi să îl umplem de frustrare sau de bucurie. Suntem acolo unde am ales să fim, în stadiul potrivit cu înţelegerea noastră asupra vieţii şi a lumii din acel moment.

 

Alege calea inimii

Foarte mulţi oameni evoluează acum conştient. Fiecare se află pe treapta lui. Nu ştim care este şi nu este treaba noastră să judecăm evoluţia şi paşii nimănui. Noi trebuie să ne vedem de calea proprie, de munca noastră şi de cum ne simţim de fiecare dată când facem ceva pentru noi.

În acest proces evolutiv, există tendinţa multora de a-şi etala cunoaşterea şi de a-i subjuga pe ceilalţi cu bagajul lor cognitiv, însă aceştia acţionează din perspectiva vindecătorului care îi ajută pe alţii şi nu se ajută pe el însuşi. Simţim asta de fiecare dată când cineva ţine musai să-şi impună părerea şi să fie ascultat cu orice preţ. Când cineva insistă, mulţumeşte-i pentru grijă şi alege numai experienţele care te fac să te simţi în siguranţă şi confortabil cu inima ta. Nu forţa nimic, pentru că poţi pierde o lecţie importantă. Şi nu vrei să-ţi ratezi experienţele, pentru acestea sunt tocmai darurile care te ajută să creşti şi să înveţi cu adevărat.

Nu te obligă nimeni, în afară de fricile tale, de teama că nu eşti destul de bun şi că nu faci suficient de mult. Respiră profund şi alege activităţile care îţi fac realmente plăcere şi îţi aduc bucurie. Elimină presiunea că trebuie să faci ceva ca să îi mulţumeşti pe ceilalţi. Tu eşti prima persoană din viaţa ta care are nevoie de atenţie. Într-o stare şubredă, nu poţi fi de folos nimănui. Şi cu cât eşti mai puternic şi mai stabil, cu atât îi poţi sprijini mai mult pe cei din jur, atunci când îţi solicită acest lucru. Cale senină şi bucurie, Călător Frumos!

Autor: Iuliana Apetri

De ce avem nevoie de autocunoaştere

De ce avem nevoie de autocunoaştere

Dacă ne întreabă cineva: “Vrei să te cunoşti mai bine decât acum?”, este foarte posibil să răspundem în mod automat: “Sigur că Da!”. Şi, totuşi, foarte rar suntem tentaţi să dăm curs acestei direcţii. Ceva din noi se opune, într-un mod imperceptibil. Acel mecanism de apărare înoată în subconştientul nostru. Suma gândurilor guvernate de frică se postează în faţa dorinţei de schimbare ca un scut solid, impenetrabil. Trăim acel paradox al faptului că dorim să facem ceva, dar nu putem, fără să fim conştienţi de motivul real al rezistenţei interioare. O parte din mintea noastră ne spune un lucru, iar o altă parte se agaţă de o dorinţă înăbuşită de a evada din acea constrângere, mânată de chemarea inimii.

Cum funcţionează creierul

Pe scurt, ceea ce am înregistrat ca trăire într-un anumit moment al vieţii, acum sau altădată, constituie deja o experienţă. Aceasta are un anumit rezultat şi capătă o anumită semnificaţie. Interpretarea calităţii acelui fragment de realitate ne conduce către o abordare pozitivă sau negativă a acelui tip de situaţie.

De pildă, dacă am trecut pe o alee şi ne-a speriat serios apariţia bruscă şi lătratul zgomotos al unui câine, vom păstra amintirea acelui moment în celulele noastre. Totul se configurează în mintea noastră în funcţie de cele mai intense emoţii şi gânduri pe care le-am trăit atunci. Dacă ne-am speriat foarte tare, este posibil să evităm să mai mergem vreodată prin acel loc sau să ne mai apropiem de vreun câine.

Căile neuronale care se formează în acel moment elaborează o strategie prin care să facem faţă dramei teribile, ca să supravieţuim. Este o funcţie primordială pe care o activează în automat, fără ca noi să avem vreun răgaz în desluşirea paşilor care se succed atunci. Uneori ne împotmolim instantaneu în vâltoarea covârşitoare a clipei, simţurile îngheaţă, mintea se blochează şi nu mai apucăm să concretizăm o acţiune clară şi salvatoare. Iar timpul petrecut în starea de frică sau de spaimă, oricât de scurt ar indica pe ceas, pare să fie fără sfârşit. Alteori trecem rapid la acţiunea următoare, căutând să evităm şi să ascundem senzaţiile de frică, dezorientare, panică sau furie. Însă acestea nu dispar de la sine, ci mocnesc în interior, până când un stimul exterior asemănător ne dă târcoale din nou. Atunci retrăim drama dintâi, într-o formă nouă, şi o putem chiar îmbogăţi cu emoţii noi şi convingeri care vin să întărească percepţia deja clădită.

Nu întotdeauna ştim care este cauza fricii.  Dacă este ceva care ne revine în amintire, atunci este uşor să decriptăm datele contextuale. Însă, dacă nu ne amintim nimic şi ne confruntăm numai cu comportamente inexplicabile, suntem în faţa unui necunoscut major, care ne învăluie intimidant. Prin exerciţiul constant al conştientizării, eliminăm treptat reverberaţiile trecutului, oricât de sumbre ar fi acestea.

Generalizarea experienţei

Când trecem printr-o anumită dramă, avem tendinţa de a o generaliza, considerând că experienţele care urmează sunt similare cu prima. Este o capcană în care ne împiedicăm foarte uşor. Şi este dificil de remarcat când şi cum facem acest lucru, deoarece reacţiile noastre se manifestă ca automatisme, fiind generate de subconştientul propriu. Aici se află rădăcina gândurilor, emoţiilor şi a comportamentelor noastre.

De fapt, nu toate aleile sunt periculoase şi nu toţi câinii ne ameninţă viaţa. Este numai înregistrarea unui eveniment nefericit, care s-a cuibărit în mintea noastră şi ne condiţionează deciziile şi acţiunile viitoare. Este incredibil să descoperim cât de nesemnificative pot deveni anumite reacţii pe care le-am împuternicit cu o însemnătate mai mare decât era necesar.

Creierul are o capacitate extrem de performantă de a ne ţine în viaţă şi de a ne orienta către soluţiile cele mai uşoare, pentru confortul nostru. Face tot ce este posibil pentru a ne feri de suferinţă. Şi are dreptate, pentru că, altădată, când a depistat un pericol, a dezvoltat un mecanism prin care să ne poată feri ulterior de astfel de şocuri şi spaime. În acel moment, maşinăria mentală complexă a inaugurat un plan de supravieţuire foarte performant care, atunci când sesizează că pândeşte un pericol, activează un program prin care să evităm acel pericol.

Evitarea împiedică vindecarea

Experienţa neprocesată complet se aşterne ca un văl de suferinţă şi incertitudine în mintea noastră, iar această construcţie devine foarte rigidă atunci când vrem să experimentăm în mod diferit acea realitate. Prin urmare, dacă vrem să trecem din nou pe acea alee, fără să ne mai temem de vreun pericol, este necesar să determinăm creierul să perceapă diferit acel context. Dacă în experienţa dintâi teama a fost uriaşă şi nu i-am putut face faţă, atunci va fi nevoie să contracarăm frica teribilă printr-un nou mod de gândire în acel tip particular de situaţie. Acesta va atrage emoţii noi, care să ne permită să trăim confortabil o situaţie similară, fără să mai activăm fricile copleşitoare din corpul nostru.

Este evident faptul că suferinţa şi durerea pot fi bulversante şi copleşitoare, pentru fiecare dintre noi. A trăi cu aceste poveri nu ne ajută deloc. Dimpotrivă, ne apasă din ce în ce mai mult, pentru că timpul nu intervine terapeutic, ci este nevoie de un act voluntar propriu.

Noi decidem când şi dacă vrem să ne simţim altfel, să trăim altfel, să avem relaţii mai constructive şi benefice, să ne bucurăm de tot ceea ce ne înconjoară. Cu cât fugim mai mult de tabloul mental cu aleea şi câinele care ne-au amprentat traumatic, cu atât acumulăm o cantitate din ce în ce mai mare de frică în noi. Şi devine din ce în ce mai greu să scăpăm de ea.

Noi decidem când şi dacă vrem să mergem din nou pe acea alee, fără teama că poate apărea oricând un câine care să ne sperie cu lătratul său. Mai mult decât atât, putem căuta alei noi, pe care ne place să descoperim experienţe inedite, conştienţi de faptul că orice eveniment care apare poate trece, fără să ne obosim corpul cu derapaje emoţionale dramatice.

Gândirea orientată spre autocunoaştere

Autocunoaşterea presupune să ne dezvoltăm abilitatea de a depista gândurile care ne apar în minte şi care ne sabotează sau ne ajută, în fiecare clipă. Ca să deblocăm modul vechi de gândire, mai întâi este necesar să îl descoperim şi să îi înţelegem ramificaţiile. Apoi, în deplină cunoştinţă de cauză, putem struni mintea către configuraţii inedite şi creative, care ne conduc pe o cale a expansiunii şi ascensiunii, către căi nebănuite ale vieţii.

Aşa cum este important să fim atenţi la hrana care ne alimentează corpul fizic, tot aşa este important să ne îngrijim de calitatea şi sănătatea gândirii. Este un exerciţiu dificil uneori, pentru că presupune să ne asumăm responsabilitatea asupra propriei vieţi şi să nu-i mai blamăm pe alţii sau să invocăm conjuncturile nefaste pentru că ne-au tulburat armonia. Autoresponsabilizarea vine însă la pachet cu luciditatea mentală şi cu împăcarea sufletească. Aşa că merită orice efort!

© Iuliana Apetri, 2019

—————————-

© Copyright – Drepturile de autor permit împărtăşirea acestor informaţii cu precizarea explicită a sursei.

Trăirea sufletului îndrăgostit

Trăirea sufletului îndrăgostit

Ce provocare este să fii îndrăgostit! Nu mai ştii cine îţi propui să fii şi nici nu prea te mai interesează. Nu mai contează ce statut ai şi nici ce ziduri ai ridicat între tine şi lume, ca să te aperi de durerea de a fi rănit. Toate se evaporă cu o viteză uluitoare. Rămâne o bucurie imposibil de descris în cuvinte, în care te regăseşti numai cu simţirile tale, cu dorinţa de a fi mereu acolo, în Prezent, şi de a savura fiecare fărâmă de realitate care ţi se oferă. Este ceva ce nu crezi că se va putea sfârşi vreodată. Simţi că zbori, ai curajul nebunesc de a face lucruri pe care nu le-ai face în mod obişnuit, ai o pasiune devoratoare şi nestăvilită pentru viaţă şi vezi partea bună şi frumoasă a lucrurilor. Porneşti dezlănţuit către orice provocare, iar lucrurile par să se desfăşoare cu mult mai multă uşurinţă, decât în monotonia apusă. Realizezi, pentru o clipă minusculă, că ceea ce vezi este o plăsmuire a minţii, o fantezie plăcută care te vrăjeşte să observi numai ceea ce îţi place, ce ai nevoie şi ce îţi doreşti. Însă alegi să păstrezi vălul iluziei jucăuşe şi să te afunzi tot mai mult în bucuria nemărginită. Este firesc să vrei să înoţi mereu în acest ocean al iubirii, pentru că acolo te întâlneşti cu Dumnezeu. În acea trăire intensă de exaltare atingi punctul culminant al regăsirii Esenţei tale Divine. Te reîntâlneşti cu Bucuria De A Fi. Atunci vrei să păstrezi acea stare pentru totdeauna.

Dilatarea timpului

Dacă am putea expanda acele momente unice pe termen mult mai îndelungat, am putea simţi acea Iubire pe parcursul întregii vieţi, fără atât de multe întreruperi de ritm. Alternanţele de la bucurie imensă la suferinţă ne fac să fim mereu în alertă, cu gândul că oricând se poate pierde voia bună şi că ne putem scurge în pământ de tristeţe. Linia de mijloc poate fi conturată prin conştientizarea faptului că Lumina şi Întunericul joacă o piesă cu mai mulţi actori, în care putem alege să fim regizori sau spectatori sau chiar să jucăm rolurile personajelor. Putem comuta de pe un statut pe altul şi o facem. Însă, în final, ajungem să ne mulţumim cu rolul de spectator, din care putem observa fără patimă şi ataşament tot ceea ce se petrece. Fie purtăm măştile, fie le dăm jos, în fiecare moment vrem să ne conectăm la ceea ce este real şi profund în inima noastră. Ne temem atât de mult de Iubire În Toată Manifestarea Ei, încât o respingem şi o traducem în aşa fel încât să se potrivească nevoii de a ţine controlul asupra evenimentelor în care ne aflăm. Mai mult decât atât, este imposibil să înţelegem Iubirea Necondiţionată cu o minte liniară. Această mărginire înseamnă limitarea la nevoile proprii, în care percepem iubirea ca pe necesitatea de a fi cu cineva, de a construi ceva sau o limităm la sexualitate.

Bucuria de A FI

Dimensiunea Iubirii Necondiţionate este Acceptarea cu Bucurie a Tot Ce Există, într-un spaţiu interior şi exterior nouă, în care ne simţim mereu ocrotiţi şi în siguranţă, unde ne putem plimba nestingheriţi şi în care ne simţim mereu ca Acasă. Este locul în care suntem Noi Înşine, fără povara egoului de a ne aşeza pe un soclu predefinit şi rigid. Este Libertatea de a ne extinde aripile şi de a ne înălţa Sufletul în Înaltul Infinit. Este dezlănţuirea Creativităţii şi preluarea rolului de Creator care este capabil să edifice lumi dincolo de hotarele minţii. Când ne mişcăm în acel spaţiu sublim, nici nu ne mai putem problema de a fi în siguranţă, ci Suntem, pur şi simplu. Aceste definiţii explică, atât cât este posibil, inexplicabilul şi imposibilul din mintea în care încă se strecoară frica şi neputinţa. Ceea ce ne limitează prelungirea sentimentului liniştitor al Iubirii este faptul că mintea tridimensională este incapabilă să proceseze frecvenţele înalte ale Iubirii Necondiţionate, spre deosebire de inimă, care sesizează imediat undele Iubirii. Tot ce poate face este să traducă acest spaţiu sublim în termenii nevoilor. Iar pentru că aceste nevoi ascund frici şi neîmpliniri, ne resemnăm în faţa extazului nepământean. Când curăţăm mintea de tiparele învechite, facem loc manifestării plenare a Iubirii. Atunci va putea şi mintea să traducă vibraţiile sublime ale Iubirii.

Printr-un simplu salut plin de Iubire, Entuziasm şi Voie Bună poţi deschide o inimă posomorâtă. Ea tresare când simte valurile Bucuriei, pentru că recunoaşte natura divină dincolo de orice programare raţională. Putem profita de orice conjunctură care ne permite să ne reconectăm la Esenţa noastră. Suntem Bucurie şi Aşa este hărăzit: să ne întoarcem, mai devreme sau mai târziu, tot în acest Spaţiu Infinit Al Bucuriei. Este Iubire atunci când simţi că se deschid Cerurile şi că poţi cuprinde neantul, că orice s-ar întâmpla, nimeni şi nimic nu îţi poate tulbura sau lua această stare. Dansezi şi cânţi, în gând, pe drum, în casă, la masă, priveşti în zare rătăcit în scenarii optimiste, râzi cu poftă şi atragi seninul în toate imaginile mentale. Vrei să ştii acum cum este? Ascultă o melodie plăcută, veselă, zglobie şi urmăreşte cu atenţie cum ţi se deschide inima. Dansează! Sufletul tău abia aşteaptă.

Când intrăm pe tărâmul inefabil al Iubirii Necondiţionate, ne conectăm la Divinitatea A Tot Ce Există. Acolo ne întâlnim cu Bucuria De A Fi Noi înşine. Când ne îndrăgostim, suntem capabili să vedem totul prin ochii iubirii, ai Creatorului şi ne îndrăgostim, de fapt, de noi înşine. Sămânţa noastră divină străluceşte atât de puternic, încât ne arată drumul spre Acasă. Să păstrăm această stare este cel mai preţios lucru. Să rămânem îndrăgostiţi în Spaţiul Infinit al Creaţiei şi al Iubirii ne face să ne simţim uşori şi detaşaţi, într-o contemplare extatică a Frumuseţii care ni se desfăşoară treptat, din ce în ce mai mult, în faţa ochilor. Să fim îndrăgostiţi presupune să ne deschidem inima şi să renunţăm la canoanele strâmte ale fricilor mentale, pentru a ne putea lăsa purtaţi de valurile Speranţei şi ale Bucuriei. Înseamnă să eliminăm controlul şi judecata, autoînvinovăţirea şi ruşinea, toate aceste scheme mentale care ne încorsetează inima şi care au drept şef propriul Ego.

Ce alegem să trăim

Identitatea ne obligă să fim într-un anumit fel şi să acţionăm într-un anumit mod, însă Conştiinţa ne deschide orizonturile şi ne permite să dizolvăm orice constrângere a fricii, pentru a trece dincolo de ceea ce este comod şi la îndemână, ce ştim deja. Pentru că dincolo de aceste graniţe induse sălăşluieşte tot ceea ce căutăm, de fapt. Totul poate fi reconfigurat, însă mintea nu ştie asta. O putem învăţa. Sigur vrem să o facem. Iar experienţa îndrăgostirii este un exemplu pe care neuronii noştri îl pot folosi pentru a formula noi posibilităţi. Nu este necesar să pierdem ce avem, ci putem clădi constelaţii noi, mult îmbogăţite, în care păşim treptat, cu entuziasm. Ne putem îndrăgosti oricând, oriunde, de oricine, de orice. Contează că am ajuns la noi, că am gustat din Bucuria Divină, că ştim cum vrem să ne simţim şi să ne asumăm conştient misiunea de a savura în mod constant această trăire. De restul se ocupă Universul.

© Iuliana Apetri – 2018

Fericirea vine la pachet cu responsabilitatea

Fericirea vine la pachet cu responsabilitatea

Uşor sau greu de acceptat, fericirea este o lucrare personală, o muncă pe care fiecare alege să o facă în maniera sa proprie şi pe care o onorează în fiecare clipă prin ceea ce gândeşte, simte şi face în toate situaţiile de viaţă. Alegerile sunt decizii personale care necesită implicare şi perseverenţă, curaj şi responsabilitate, iubire şi respect.

Cine este nefericit, nu poate face pe altcineva fericit

Dacă o persoană se confruntă cu temeri, frici, traume, neînţelegeri, neîmpliniri, frustrări, convingeri neproductive, va reuşi să le proiecteze cu succes asupra celor pe care îi întâlneşte, considerându-i responsabili şi vinovaţi de propria nefericire, fără a fi conştientă de acest lucru. Va folosi aceeaşi oca pentru a măsura totul după bunul plac şi pentru a croi experienţele prin care trece după chipul şi asemănarea gândurilor şi emoţiilor sale. Acest fapt creează o inegalitate între bagajul psiho-afectiv al individului respectiv şi al celor cu care interacţionează. Persoana asupra căreia se proiectează are, la rându-i, propriile proiecţii, pe care le materializează, gândind despre celălalt că nu o iubeşte, că nu o place sau nu o preţuieşte suficient, simţind neîmplinire, nesiguranţă, neîncredere, ezitare. Rezonanţa dintre cele două personaje deviază şi se ajunge la neînţelegeri, dezamăgiri, frustrări, incertitudine, ură, ruşine, furie, greaţă ş.a., în cazul unuia sau amândurora.

Asumarea propriului adevăr

Dacă persoana nu reuşeşte să conştientizeze rădăcina, manifestarea şi efectele trăirilor sale, ea poate rămâne captivă într-un cerc vicios al vinovăţiei şi blamării. Dacă intensitatea nefericirii ajunge până la depresie, atunci persoana respectivă devine imună la experienţa şi trăirile celorlalţi, căutând, cu orice preţ, să îşi satisfacă propriile dorinţe şi nevoi. În acest caz, individul poate părea lipsit de empatie, iar acţiunile sale pot fi receptate ca dureroase, nemiloase şi neînţelese de către cei din jur. Poate ajunge chiar până la a-l respinge pe celălalt, pentru că nu a fost capabil să îi satisfacă nevoile şi să îl scoată din „butoiul cu melancolie”. În final, totul se reduce la pierderea încrederii din partea amândurora: cel care proiectează consideră, în subconştient, că celălalt nu îl poate mulţumi, că nu este suficient de bun pentru el, pentru că nu a fost în stare să îi şteargă suferinţa din inimă, iar cel asupra căruia s-a proiectat nu se poate relaxa şi nu se poate implica deplin, pentru că nu se simte în siguranţă. Puterea iubirii nu este suficient de mare pentru el, aşa cum, în cazul primului, puterea iubirii nu a fost suficient de mare pentru a-i diminua sau vindeca suferinţa sufletească.

 

Soluţia salvatoare este schimbarea conştientă

Din acest carusel individul poate ieşi numai atunci când admite, cu credinţă şi sinceritate, faţă de sine însuşi, că propria gândire poate fi îndoielnică, iar comportamentele sale nu sunt neapărat cele mai adecvate în anumite conjuncturi. Pare atât de simplu, nu-i aşa?! Pe de o parte, pare uşor, pe de alta, poate fi destul de greu. Partea uşoară este că semănarea îndoielii în ceea ce priveşte convingerile şi trăirile personale este primul pas către manifestarea propriu-zisă a schimbării. Partea dificilă este că educaţia, experienţa şi orgoliul o împiedică să acceseze resursele utile în acele momente. Educaţia – pentru că persoana respectivă a fost învăţată, într-un fel sau altul, că trebuie musai să obţină ce vrea, altfel riscă să fie nefericită. Experienţa – pentru că, de fiecare dată când a trecut prin situaţii similare, ceilalţi au fost responsabili şi au făcut-o să sufere (mama, tata, fraţii, surorile, alte rude, educatorii, prietenii, iubiţii/iubitele, soţul/soţia etc.). Orgoliul – pentru că nu reuşeşte să escaladeze propriul zid, cel pe care l-a construit atunci când a clădit lumea (prin educaţie şi experienţă) după propriul calapod, cu certitudinea că tot ce nu se potriveşte este nedemn de ea şi de fericirea ei. Prin urmare, singurele opinii şi experienţe valabile sunt ale persoanei însăşi, ea tinde să aibă mereu dreptate şi nu acceptă (sau o face destul de anevoios) părerile şi experienţele diferite ale celorlalţi. Alimentarea orgoliului menţine persoana într-o stare de judecată, de blamare şi vinovăţie, ceea ce o îndepărtează de înţelegerea profundă şi autentică a realităţii. Practic, în loc să perceapă lucrurile aşa cum sunt, aceasta îşi creează o imagine deformată asupra unei situaţii şi o etichetează cu proiecţiile propriei nefericiri. În loc de asta, poate alege să facă un pas înapoi pentru a putea observa clar cum stau lucrurile. Dacă este nevoie, chiar doi paşi sau mai mulţi. Perspectiva se schimbă, cu siguranţă.

Comunicarea cu sinceritate şi curaj poate salva relaţii

Este un lucru aparent simplu, însă poate fi greu de depăşit pragul verbalizării propriilor gânduri şi sentimente. Dacă cineva se află, de pildă, într-o situaţie în care se simte subestimat şi neînţeles de către celălalt, când acesta pare să manifeste, totuşi, o anumită putere asupra sa, intră pe o cale unde resursele proprii par a fi insuficiente pentru a face faţă.

Se trezeşte în imposibilitatea de a se putea exprima, se poate bloca la nivelul comunicării de sine şi al comunicării cu celălalt. Exprimării emoţiilor este o adevărată terapie. Mai mult decât atât, poate asigura împlinirea şi creşterea spirituală a fiinţei, aducând sinele către propria lumină şi putere. Cu iubire şi respect, cu grijă şi responsabilitate faţă de experienţa şi viaţa celuilalt, dacă spui ce simţi şi ce gândeşti, dacă exprimi cu voce tare trăirile reale, poţi vindeca o relaţie, poţi mângâia sufletul celuilalt, poţi alina durerea din inima sa. Curajul de a spune ce simţi şi ce gândeşti cu adevărat este vital atunci când vrem să construim relaţii sănătoase şi de durată.

Nimic nu rezistă dacă este clădit pe piloni falşi şi pe aparenţe în loc de lucruri solide. Puterea personală şi cea a unei relaţii se pot dobândi atunci când ceea ce gândim, ce simţim şi ce facem se află în armonie, iar orice urmă de frică se resoarbe de la sine. Teama de a fi judecat pentru ce simţi şi pentru ce gândeşti despre celălalt poate distruge puntea de comunicare dintre doi oameni şi poate contamina relaţia până la încheierea neplăcută a acesteia. Ambii parteneri trebuie să îşi asume responsabilitatea asupra propriei atitudini şi numai prin împărtăşirea trăirilor, dorinţelor şi nevoilor se poate anula efectul nedorit al relaţiilor nefericite. Când cineva reuşeşte să elimine gândurile disforice şi emoţiile neplăcute, atitudinile şi comportamentele nedorite, liniştea sufletească se aşterne de la sine

Afirmaţii utile pentru a gestiona astfel de situaţii la nivel mental:

  • Eu sunt capabil/ă să dau naştere unor situaţii noi şi benefice pentru mine şi pentru cei din jur.
  • Mă iubesc, mă accept şi mă iert aşa cum sunt, cu toate punctele mele forte şi cu toate punctele mele slabe.
  • Mă iubesc, mă accept şi mă iert exact acolo unde sunt acum.
  • Viaţa mea este plină de bucurie şi creez acum numai situaţii pozitive şi sănătoase, sub toate aspectele.
  • Aleg acum să trăiesc numai acele experienţe care îmi aduc bucurie şi linişte interioară.
  • Îmi iubesc şi îmi respect viaţa, viaţa mă iubeşte şi mă respectă pe mine.
  • Permit acum emoţiilor mele să caute drumul către linişte şi bucurie.
  • Sunt înconjurat şi ghidat Lumină.
  • Sunt Iubire.
  • Sunt Pace.
  • Sunt creatorul propriilor mele gânduri.
  • Gândurile mele sunt pline de iubire, lumină, iertare, bucurie şi armonie.

Repetarea afirmaţiilor pozitive cu regularitate, zilnic şi de mai multe ori pe zi, poate schimba, pur şi simplu, maniera în care gândim. Pot dispărea, aproape insesizabil, gândurile neproductive şi pot apărea altele noi. Ne putem da seama de acest lucru atunci când observăm că facem faţă în situaţii în care, în trecut, nu ne-am fi descurcat deloc. Devenim mai puternici şi mai siguri pe noi, abordăm situaţiile dificile cu mai multă forţă şi certitudine, ne menţinem echilibrul interior cu mai multă uşurinţă.

© Iuliana Apetri, 2015

7 chei pentru bună dispoziţie

7 chei pentru bună dispoziţie

Reţeta bunei dispoziţii este uşor de pus în practică atunci când îţi doreşti cu adevărat să schimbi ceva în bine în viaţa ta. Şi există suficiente ocazii pentru a face acest lucru. Cel mai important este să faci PRIMUL PAS pentru a dobândi o stare de bine: poţi învăţa ceva nou, poţi ieşi cu prietenii, poţi citi o carte bună, poţi călători, poţi face un lucru temerar sau poţi face sport. Alege ce prim pas ţi se potriveşte, în funcţie de starea ta, de momentul zilei, de inspiraţie, de intuiţie…

1 – Zâmbeşte mai mult.  Mai mult decât o dată pe zi. Zâmbetul tău îţi influenţează starea de spirit, iar starea ta îi contaminează şi pe cei din jur. Dacă tu ai o stare bună de spirit, ceilalţi te vor urma şi vor intra, la rândul lor, într-o stare de bună dispoziţie.
 
2 – Ascultă muzică. Ritmurile potrivite te vor ajuta să îţi schimbi starea, să obţii o doză de optimism potrivită pentru activităţile în care eşti antrenat. Fă-ţi o listă cu melodiile preferate şi ascultă-le de fiecare dată când lucrezi. Împrospătează şi schimbă de câte ori ai nevoie de altceva, de alt ritm, de altă stare.
 
3 – Visează cu ochii deschişi. Stabileşte-ţi scopuri înalte pe care să le aduci oricând, cu uşurinţă, în faţa ta. Ce îţi doreşti? Construieşte o imagine cu tine într-un viitor frumos, plin de lumină şi care să fie o realizare a ta. Plasează-te mental într-un context în care tu ţi-ai împlinit visul şi în care radiezi bucurie, încântare, efervescenţă, linişte sufletească, sentimentul de a fi reuşit, de a fi împlinit.
 
4 – Creează gânduri pozitive. Singurul remediu pentru stările depresive este optimismul. Acesta ia naştere numai dintr-o atitudine pozitivă a ta faţă de tine, faţă de lume, faţă de viaţă. Eşti ceea ce gândeşti. Schimbă modul de a gândi şi viaţa ta se va schimba.
 
5 – Fă-ţi prieteni. Interacţionează cu cât mai multă lume, fă-ţi relaţii, prieteni noi, ieşi din casă şi uită de lâncezeala de pe canapea. O plimbare în aer liber, o ieşire cu cineva drag te pot ajuta să ieşi din starea care îţi blochează resursele.
 
6 – Fă mişcare. Câteva minute pe zi de gimnastică pot fi foarte benefice chiar dacă le faci singur acasă. Totul este să le faci. Porneşte radioul sau pune câteva melodii care te mobilizează şi pune muşchii în mişcare. Mintea va urma corpul, te vei simţi mai relaxat şi mai binedispus pentru că dai voie energiei să circule, eliminând blocajele.
 
7 – Roagă-te. Vorbeşte cu îngerii, păstrează şi dezvoltă relaţia cu divinitatea. Ai încredere în forţa uriaşă care te îndrumă în fiecare clipă, chiar dacă nu realizezi mereu acest lucru. Meditează. Ia-ţi câteva clipe în care să fii relaxat şi în care să reuşeşti să te detaşezi de tine, de griji, de lume. Lasă-te în voia respiraţiei tale din ce în ce mai line.
 
Eşti binecuvântat/ă!
© Iuliana Apetri, 2014
Farmecul schimbării

Farmecul schimbării

Atunci când esti conştient că frica de schimbare este suficient de mare şi decizi că nu mai vrei să trăieşti asta, ai opţiunea de a aşeza lucrurile într-o perspectivă optimistă.
Este ceva ce nu merge aşa cum vrei?
Este ceva ce ar putea fi mai bine decât acum?
Este nevoie de mai multă linişte şi bucurie în inima ta?
Ei, bine, dacă răspunsul ar fi „Da”, la măcar una din aceste întrebări, atunci să ştii că în viaţa ta este loc de mai bine. Mai bine decât este acum.
Întotdeauna este loc de mai bine. Însă, important este să reţinem că acest salt la „mai bine” poate fi unul controlat. Adică, alegerea este conştientă şi poate fi gestionată de propria persoană, astfel încât gestionarea situaţiilor inedite poate fi mult mai uşoară decât dacă persoana respectivă s-ar lăsa în voia sorţii şi ar lăsa nehotărârea şi nesiguranţa să preia controlul.
Este atât de la îndemână să te complaci în prezentul „mulţumitor”, încât ajungi chiar tu, la un moment dat, să spui că „este bine aşa”, pentru că frica de a-ţi asuma schimbarea este atât de copleşitoare, încât mai bine renunţi înainte să porneşti la drum… În această etapă, avantajele prezentului perimat sunt mai mari decât avantajele pe care le poate oferi schimbarea, dacă aceasta ar avea loc.
Gândeşte-te puţin ce ar putea însemna schimbarea pentru tine. Câte lucruri noi ţi se pot întâmpla, câte persoane noi şi plăcute poţi cunoaşte, câte conjuncturi favorabile ţi se aştern în cale, cât de încântat poţi să fii pentru că faci mai multe lucruri pentru tine decât făceai odinioară. Şi chiar dacă te confrunţi cu situaţii şi oameni care nu sunt neapărat pe placul tău, este important să le poţi face faţă fără prea mult efort emoţional.
Preţuieşte fiecare clipă pentru că aceasta te ajută să te transformi şi să pătrunzi în lumina a spiritului tău, acolo unde liniştea, echilibrul şi bucuria se întâlnesc şi te apropie de conştiinţa divină universală.
Ascute-ţi simţurile şi:
– recunoaşte scuzele pe care le inventezi de fiecare dată când schimbarea bate la uşă;
– începe cu un prim pas care să te conducă spre rezultate oricât de mici;
– schimbă ceva în programul tău;
– observă de câte ori spui că nu poţi şi nu vrei să faci ceva pentru tine;
– fii optimist;
– obişnuieşte-te cu fiecare schimbare importantă, pe rând;
– descoperă care sunt posibilele efecte ale refuzului de a accepta schimbarea.
Acestea sunt măcar câteva repere care te pot ajuta să accepţi schimbarea în toate formele ei. Dacă îţi faci timp pentru a afla răspunsurile, ai şanse ca lucrurile din viaţa ta să fie în controlul tău şi deschizi poarta către autocunoaştere. În clipa în care te descoperi, când îţi dai seama cât de multe resurse ai la dispoziţie şi de care nu eşti conştient, când realizezi cât de multe poţi să faci şi câtă bucurie încape în viaţa ta, câtă inspiraţie şi voie bună împărtăşeşti celorlalţi, atunci cu siguranţă vei putea admite că schimbarea are un farmec deosebit, pe care abia aştepţi să îl savurezi. Chiar dacă aceste certitudini apar, de obicei, în viitor.
Te-ai obişnuit cu ideea?
© Iuliana Apetri, 2014
Cum trecem de la A nu şti la A şti

Cum trecem de la A nu şti la A şti

Se ştie deja faptul că inconştientul nostru are o putere foarte mare asupra gîndurilor, sentimentelor şi comportamentelor noastre, că e „mai isteţ” decît mintea conştientă.

În 1956, psihologul american George Armitage Miller a vorbit despre magia numărului 7+/-2, referindu-se la capacitatea limitată a memoriei de lucru. Tot el a remarcat că maniera în care procesăm datele la nivel cognitiv este cea a împărţirii pe bucăţi (engl. „chunking”). Aşadar, omul poate controla şi structura informaţia în 5 pînă la 9 unităţi de informaţie.

Procesul de învăţare este unul continuu şi se realizează prin ordonarea succesivă a unităţilor de informaţie pînă cînd cucerim noi aptitudini. De exemplu, atunci cînd vrem să învăţăm un dans nou, avem nevoie de mai multe cunoştinţe care ţin de paşi noi, de mişcări necunoscute încă. În timp ce ne antrenăm, dobîndim noi comportamente, care vor duce la cîştigarea unei abilităţi inedite: dansul respectiv. Practic, pe măsură ce învăţăm noii paşi de dans, înregistrăm noi unităţi de informaţie distincte (poziţiile capului, ale mîinilor, ale picioarelor, rafinamentul mişcărilor, direcţia privirii etc.). În momentul în care ajungem la limita de informaţie de 5-9 unităţi, adică la executarea noului dans, avem de-a face cu o unitate inconştientă.

Parcursul pe care un om îl face atunci cînd învaţă ceva nou este, de fapt, drumul de la mintea inconştientă la cea conştientă. Deci, avem de-a face cu un proces dinamic de trecere de la incompetenţa inconştientă la competenţa conştientă a competenţei inconştiente.

1 – Incompetenţa inconştientă – nu ştiu că nu ştiu: este etapa ignoranţei, nesubordonată disciplinei şi controlului. Se caracterizează prin lipsa totală a abilităţilor.

2 – Incompetenţa conştientă – ştiu că nu ştiu: reprezintă o fază de conştientizare a absenţei abilităţilor. Este dominată de sentimente şi stări de fapt precum: frustrarea, durerea, inadecvarea, nepriceperea, nestăpînirea. Cuvinte specifice asociate acestui nivel sînt: „greu”, „dificil”, „frustrant” ş.a.

3 – Competenţa conştientăştiu că ştiu: se referă la conştientizarea faptului că am dobîndit nişte abilităţi specifice. Acum sîntem conştienţi că am învăţat ceva anume. Lucrurile ni se par uşoare, sîntem încrezători, acţionăm în mod structurat, programat şi adecvat. Devenim abili şi conştienţi de noua competenţă.

4 – Competenţa inconştientă„nu ştiu” că ştiu: este treapta în care lucrurile devin „floare la ureche”. Sîntem stăpîni pe situaţie, pe noi înşine, pe informaţiile şi pe abilităţile cîştigate. Acţiunile noastre se desfăşoară în mod programat. Acest „nu ştiu” este legat de cunoaşterea intuitivă, de faptul că, la acest nivel, lucrurile se desfăşoară cu dezinvoltură, vin de la sine, fără nevoia de conştientizare şi efort.

5 – Competenţa conştientă a competenţei inconştienteştiu că ştiu şi ştiu cum să explic ce ştiu: este nivelul la care educatorul / formatorul are abilităţile necesare pentru a-i învăţa pe ceilalţi cum să acceseze într-o manieră conştientă elementele de ordin inconştient. În această etapă, putem vorbi de cunoaşterea intuitivă: ştim să patinăm, să dansăm, să cîntăm la pian, să conducem un vehicul ş.a.m.d.

Etapele descrise anterior ilustrează modalitatea firească de organizare a învăţării oricărui lucru, în faze succesive, crono-logice. Importanţa desfăşurării procesului de învăţare după această succesiune are rolul de a ne conduce de la o stare de ignoranţă şi necunoaştere a necunoaşterii la una de superioritate şi de împărtăşire a noii cunoaşteri.

Stăpînirea profundă a unor cunoştinţe, dobîndirea de noi aptitudini, precum şi atingerea excelenţei în anumite domenii de activitate vor avea ca efecte asupra noastră cîştigarea şi/sau întărirea sentimentelor de încredere în sine, stăpînire de sine, curaj, îndrazneală, linişte, calm, relaxare etc. Atunci cînd învăţăm un lucru nou depăşim cercul strîmt în care ne aflăm în acel moment.

Învăţarea, dincolo de aspectul ei pragmatic şi social, are un rol uriaş în conturarea personalităţii individului uman. Spargerea limitelor, deschiderea şi accesul la noi informaţii reprezintă oricînd un progres pe care omul îl poate face pentru sine şi pentru cei din jurul său. Prin trecerea de la nivelul de incompetenţă inconştientă la cel de competenţă conştientă a competenţei inconştiente, omul va depăşi frica, va descoperi noi orizonturi, se va îmbogăţi plurivalent pe calea cunoaşterii, deci va evolua.

© Iuliana Apetri, 2010

 

Cum să comunici cu armonie

Cum să comunici cu armonie

În anii `50, Paul Watzlawick – reprezentant de seamă al Şcolii de la Palo Alto (un grup de psihiatri, sociologi, antropologi etc. numit şi „colegiul invizibil”) – a postulat ideea conform căreia „Nu putem să nu comunicăm”. Acest grup de cercetători a evaluat procesul comunicării din perspectiva teoriei sistemelor, observând că fiecare individ este un sistem care se circumscrie unor macrosisteme diferite, cu care intră în contact la un moment dat: familia, grupul de prieteni, societatea etc.

Studiile şi cercetările din ultimele decenii au stabilit un anumit raport al tuturor dimensiunilor care compun un act de comunicare ce include cel puţin două sisteme de reprezentare (de exemplu, vizual şi auditiv): verbalul (7-10%), paraverbalul (38-40%) şi nonverbalul (50-55%). Aceste ecouri statistice învederează faptul că un proces de comunicare este un ansamblu complex de factori şi mecanisme care se află într-o permanentă relaţie dinamică, pe fondul receptării, interpretării şi transmiterii de informaţii într-o manieră habituală, graţie sistemelor perceptuale comune: V(izual), A(uditiv), K(inestezic), dar şi O(lfactiv) şi G(ustativ).

Parcursul evolutiv al schemelor care au încercat sistematizarea comunicării a plecat de la modele lineare, unidimensionale şi a culminat cu un ansamblu dinamic, ciclic al instanţelor care configurează un proces de comunicare. Printre cele mai importante se numără: 1 – modelul interogativ al comunicării propus de politologul Harold D. Laswell în 1948 (Cine spune? Ce spune? Prin ce canal? Cui spune? Cu ce efect?); 2 – modelul tehnic din teoria matematică a informaţiei după Cl. Shannon şi W. Weaver (introduc bruiajul, sursă care vulnerabilizează procesul de comunicare). Reproşurile făcute acestor modele au fost lipsa importanţei acordate dimensiunii semantice a mesajului, ocolirea variabilelor psiho-sociale şi cognitive ale emiţătorului şi ale receptorului precum şi lipsa feed-back-ului.

În 1964, lingvistul rus Roman Jakobson stabileşte o nouă structură a instanţelor comunicării, respectiv a funcţiilor limbajului, dezvoltând schema propusă în 1934 de Karl Bühler. La cele trei categorii remarcate de acesta (emiţător, receptor şi referent), Jakobson adaugă mesajul, codul şi canalul, inspirat fiind de modelul tehnic al telecomunicaţiilor. Modelul propus de el este cel mai utilizat astăzi în lucrările de lingvistică ce-şi propun să analizeze limbajul şi modul lui de funcţionare ca factor viu, dinamic.

Ajustările acestui ultim model au relevat diversitatea factorilor implicaţi în procesul de comunicare, fapt ce a determinat stabilirea importanţei tuturor acestora: emiţător, referent, mesaj, canal, cod, receptor.

Într-o relaţie de comunicare dinamică, face-to-face, în care sînt implicaţi cel puţin doi actanţi, rolul şi importanţa factorilor comunicării capătă valenţe care transcend individul ca unitate singulară, stabilind conexiuni şi raporturi directe sau indirecte cu un alt individ, ori mai mulţi, sau cu contextul însuşi al acelei comunicări.

Preluarea informaţiei din realitate se face prin cele cinci căi fundamentale de percepţie. Cu alte cuvinte, graţie sistemelor de reprezentare, experienţa noastră subiectivă este transpusă în limbaj. Nativ, oamenii deţin toate aceste modalităţi de reprezentare, însă dezvoltă (din diverse raţiuni) unul sau două care devin predominante. Cele fundamentale (la care ne vom şi raporta) sînt vizualul, auditivul şi kinestezicul. La nivelul limbajului, aceste sisteme se manifestă prin toate cuvintele specifice fiecărui canal de reprezentare în parte. Programarea neuro-lingvistică le numeşte, generic, predicate. Ele sînt, totodată, stilurile de învăţare, pe baza cărora se fundamentează strategiile pe care le adoptăm în diverse situaţii: de învăţare, de luare a deciziilor, de creativitate, de reamintire etc.

Vom nota cîteva indicii relevante pentru fiecare sistem, pe fiecare treaptă în parte, precum şi manifestările corespondente la nivelurile mimo-posturo-gestural şi atitudinal:

1 – Vizual. Predicate: a arăta, a clarifica, a delimita, a descoperi, a distinge, a înfăţişa, a observa, a părea, a proiecta, a scruta, a vedea, a zări, a zugrăvi, aspect, clar, culoare, lumină etc. Expresii: „am o viziune diferită de a ta”; „imaginează-ţi cum am făcut acel lucru”; „nu încape nici o umbră de îndoială”; „totul s-a petrecut sub ochii mei”. Alte trăsături ale vizualilor: sînt oameni curaţi şi îngrijiţi, preocupaţi de aspectul lor; îmbrăcaţi impecabil; au o postură ireproşabilă; capul şi corpul sunt drepte; iau decizii rapide în împrejurări unde se aplică reguli stricte; le place să deţină controlul; au nevoie de dovezi vizuale înainte de a-şi forma o opinie etc.

2 – Auditiv. Predicate: a alarma, a alerta, a amplifica, a anunţa, răsunător, rumoare, scrîşnet, sonor, strident, sunet, surd, ton, ţiuit, vocal, voce, zgomot.
Expresii: „nu mi-a plăcut tonul vocii lui”; „lasă-mă să-ţi povestesc”; „asta sună fals în gura lui”, „ne mai auzim” etc.
Alte trăsături ale auditivilor: posedă voci melodioase, sensibile, persuasive şi expresive; au discursuri fluente; apreciază cuvintele şi le place să converseze; preferă un ton plăcut al vocii, ei răspunzînd emoţional la calitatea sunetului etc.

3 – Kinestezic. Predicate: a arunca, a ascuţi, a atinge, a aţîţa, a branşa, a degaja, a deplasa, a frapa, a gîdila, a imobiliza, a irita, a împinge, a îngheţa, a întinde, a mişca, a mîngîia, a modifica, a nivela, a palpa, a presa,  structură, superficial, suportabil, şoc, tangibil, tensiune, tulburare, zăpăcit etc.
Expresii: „ce simţi?”; „sînt impresionat”; „nu-ţi mai bate capul”; „nu mai suport stresul acesta”; „reuşesc cu greu să te urmăresc”; „voi intra în curând în contact cu ei”; „mă lasă rece” etc.
Alte trăsături ale kinestezicilor: au gestică şi voce blînde şi plăcute; au tendinţa de a vorbi lent, de a detalia uneori exagerat; au deseori privirea plecată (este mai dificil să găseşti cuvinte pentru a exprima emoţiile, decît pentru imagini şi sunete); la îmbrăcăminte, preferă fibrele naturale; sînt sensibili, generoşi etc.

Care este importanţa cunoaşterii cît mai bune a registrelor lingvistice specifice şi care este necesitatea abordării lor?

1 – creşterea performanţei în comunicare prin antrenamentul susţinut al sistemelor reprezentaţionale mai puţin dezvoltate sau preferate şi, implicit, dezvoltarea limbajului;

2 – la nivel individual, oamenii îşi pot reseta amintirile neplăcute, canalizate pe un anumit sistem, prin translarea lor într-un sistem diferit, în scopul raportării pozitive la acele experienţe;

3 – modelarea succesului celorlalţi prin observarea strategiei pe care aceştia o folosesc. În acest sens, programarea neuro-lingvistică susţine că fiecare modalitate de reprezentare se raportează atît la realitatea exterioară, cît şi la cea interioară, rezultînd astfel Vizual intern/extern, Auditiv intern/extern, Kinestezic şi Dialog interior.

Considerăm că studiul şi antrenamentul codurilor ce definesc limbajele umane sînt unele dintre obiectivele esenţiale ale unui formator pentru care performanţa în comunicarea cu ceilalţi reprezintă un scop real. Dezvoltarea aptitudinii de a remarca sistemul predominant de reprezentare al celuilalt şi antrenarea capacităţii de a vorbi „pe limba lui” reprezintă o competenţă pe care orice trainer şi-o poate dezvolta pînă devine un act reflex, automat. Acestea, împreună cu celelalte abilităţi necesare unui lider, definesc liniile armoniei, proporţiei şi echilibrului în relaţiile cu participanţii la cursurile sale, dar şi cu ceilalţi, în viaţa de zi cu zi.

© Iuliana APETRI, 2007

*Titlu original: „Paradigmele şi axele comunicării. De la necesitatea exprimării la armonie, proporţie şi echilibru”.